Alexandru Dima (născut pe 17. X. 1905, Turnu Severin – decedat la 19. III. 1979, Bucureşti) – comparatist, critic literar, teoretician, estetician.
Absolvă liceul în oraşul natal, urmând apoi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie la Universitatea Bucureşti (1925-1929). Se specializează în filosofie şi în limba şi literatura italiană. După câţiva ani de profesorat în provincie, se specializează în estetică, etnografie, istoria artelor, la Berlin (1936-1937) şi München (1938-1939). În 1938 îşi ia doctoratul la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre Conceptul de artă populară, care va fi tipărită în 1939. După un stagiu ca lector de limba română la Viena (1942-1943), devine, din 1945, titular la Conferinţei (Catedra?) de Estetică Literară la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Iaşi. Din 1948, până în 1966, ţine la Iaşi cursuri de teorie literară, literatură universală şi comparată, fiind unul dintre cei mai apreciaţi profesori ai facultăţii. Începând cu 1966, îi urmează lui Tudor Vianu la şefia Catedrei de Literatură Comparată şi Universală din cadrul Universităţii Bucureşti, lăsând urme adânci în Iaşi (discipoli, doctoranzi etc.) Între 1967 şi 1973 este şi directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”.
Al. Dima s-a remarcat ca unul dintre cei mai competenţi esteticieni, teoreticieni şi comparatişti, prin lucrări de calibru precum Gândirea românească în estetică (1943), Domeniul esteticii (1947) , Conceptul de literatură universală şi comparată (1967), Principii de literatură comparată (1969) sau Aspecte naţionale ale curentelor literare internaţionale (1973) sau Viziunea cosmică în poezia românească (apărută postum, în 1982).
Membru corespondent al Academiei Române (din 1964) şi al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice.
