Garabet Ibrăileanu (născut pe 23 mai 1871, Tîrgu Frumos – mort la 10 martie 1936, Bucureşti)

Critic, istoric literar, eseist şi romancier. A urmat şcoala primară la Bacău şi Roman (1879-1883), gimnaziul la Roman (1883-1887), liceul la Bârlad (1887-1890). Între 1891-1895 e student la Facultatea de Litere de la Universitatea din Iaşi. Încă din timpul studenţiei se face remarcat de Alexandru Philippide, care îl cooptează în echipa de cercetători angajaţi de Academie în vederea redactării Dicţionarului Limbii Române.

Tot între 1891-1895 publică, mai ales sub pseudonimul Cezar Vraja, numeroase articole politice şi de critică literară în presa socialistă („Munca”, „Lumea nouă”, „Evenimentul literar”). Este profesor în învăţământul secundar (mai întîi în Bacău, apoi în Iaşi, la Liceul Internat). Între 1904-1906 colaborează sporadic la „Noua revistă română” şi „Curentul nou”.

La 1 martie 1906 devine secretar general de redacţie (funcţie deţinută pînă în 1933) al nou-înfiinţatei reviste „Viaţa românească”, avându-i ca directori pe C. Stere şi C. Bujor. Ajunge profesor suplinitor de istoria literaturii române şi estetică literară la Facultatea de Litere din Iaşi (din 1908), titularizându-se mai apoi (1912), în pofida lui E. Lovinescu, după ce obţine titlul de doctor cu teza Opera literară a d-lui Vlahuţă.

Volume publicate: Spiritul critic în cultura românească (ediţia I, 1909; ediţia a II-a, 1922), Scriitori şi curente (ediţia I, 1909, ediţia a II-a, 1930), Note şi impresii (1920), După război – Cultură şi literatură (Ediţia I, 1921; Ediţia a II-a, 1936), Scriitori români şi străini (1926), Studii literare (1930). Personalitatea complexă a lui Ibrăileanu n-ar putea fi însă apreciată just dacă am ignora cursurile sale (recuperate parţial în ediţia Piru, vol. VII, VIII, IX, Minerva, 1979-1980), care constituie de fapt, aşa cum s-a remarcat, o foarte valoroasă operă de istorie literară, plină de idei originale şi de interpretări adesea surprinzătoare.

Critica literară practicată de Ibrăileanu este, la început, doctrinară, mai întâi în descendenţa ideilor umanitar-socialiste ale lui Gherea, pentru ca apoi să sprijine, la îndemnul lui  C. Stere, programul poporanist, axat pe împlinirea „datoriilor uitate” faţă de norod. Dar, după război, autorul Spiritului critic în cultura românească anunţă dispariţia poporanismului şi începe să practice o critică impresionistă, de gust, atentă mai ales la valorile psiho-morale. Tot acum, Ibrăileanu optează explicit pentru „critica complectă”, formulă care exprimă de fapt necesitatea relaţionării esteticului cu celelalte valori, în vederea unei interpretări cât mai cuprinzătoare, cu largă deschidere antropologică.

În 1930 Ibrăileanu publică, după ani buni de reflecţie şi cercetare istovitoare, o excelentă ediţie a poeziilor lui Mihai Eminescu, însoţită de comentarii foarte acribioase în presa culturală. Iar în 1933 apare Adela, carte apreciată de critică drept cel mai bun roman românesc de analiză psihologică.

Tot în 1933, bolnav, Ibrăileanu părăseşte redacţia „Vieţii româneşti”, revista fiind preluată de G. Călinescu şi Mihai Ralea. Din 1934, retras cu totul din viaţa literară, criticul se stinge în sanatoriul „Casa Diaconeselor”, din Bucureşti, pe data de 10 martie 1936. Trupul îi este incinerat, iar cenuşa depusă la Cimitirul Eternitatea, din Iaşi.