Nichifor Crainic

Nichifor Crainic (1889-1972)

 

În comuna Bulbucata din fostul judeţ Vlaşca se naşte la 22 decembrie 1889, fiul ţăranilor Ion şi Stana Dobre, cel care mai târziu va deveni scriitorul, poetul, ziaristul, omul politic, directorul de reviste, editorul, filosoful (creator al curentului gândirist), pedagogul şi teologul român, Ion Nichifor Crainic. Pe plan politic s-a situat în extrema dreaptă şi a fost adeptul tendinţelor tradiţionaliste religioase, susţinând cu tărie că România trebuie să rămână credincioasă moştenirii spirituale creştin-ortodoxe.

Şcoala primară o face în sat, avându-l ca învăţător pe Constantin Spânişteanu, ilustru îndrumător din școala lui Spiru Haret. A fost elev bursier al Seminarului Central din Bucureşti, iar apoi a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1912-1916). Şi-a susţinut doctoratul în filosofie, la Viena, iar în perioada 1926-1931 activează ca profesor universitar la Facultatea de Teologie din Chişinău, la Catedra de Literatură religioasă modernă. Din 1932 până în 1944 a fost profesor titular la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la catedra de Literatură religioasă modernă, Mistică şi Dogmatică. Nichifor Crainic a colaborat la numeroase ziare şi reviste, a fost director al ziarului « Calendarul », apărut la Bucureşti în ianuarie 1925, şi suspendat în 1933, când este arestat împreună cu alţi colaboratori ai săi şi închis la Jilava. A fost deţinut politic în perioada 1947-1962. În 1940, Nichifor Crainic este ales membru al Academiei Române şi reconfirmat post-mortem în 1994.

Crainic a debutat ca poet înaintea primului război mondial. Ca scriitor şi teolog a condus revista „Flamura” şi a fost directorul şi mentorul uneia dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică, „Gândirea”.

Iniţiatorul curentului gândirist, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism şi naţionalism, Nichifor Crainic a rămas una din figurile politice culturale contestate, fiind considerat şi un ideolog al extremei drepte din România. Astfel se explică şi veneraţia de care s-a bucurat din partea legionarilor (aderenţii „Gărzii de Fier”).

La început a colaborat cu poezii la diverse publicaţii literare şi naţionalist-tradiţionaliste: „Ramuri”, „Luceafărul”, „Drum Drept”, „Flacăra”, „Dacia”, „Transilvania”, „Cuget Românesc”. După strămutarea revistei „Gândirea de la Cluj la Bucureşti, preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu.

Nichifor Crainic a fost laureat al Premiului Naţional pentru poezie, în 1930, iar în 1940, i se acordă „Doctor Honoris Causa” de către Universitatea din Viena.

Opera lui Nichifor Crainic a fost publicată, parţial în timpul vieţii, dar republicată aproape în întregime postum. Astfel, în 1990, Şoim peste prăpastie, poezii din închisoare şi Poezii alese; în 1991, apare volumul Zile albe, zile negre; în 1993, cursul de Teologie mistică, Sfinţenia – împlinirea umanului; în 1994, Nostalgia paradisului (prima ediţie în 1940); în 1996 şi 1998, Puncte cardinale în haos (prima ediţie în 1936); în 1997, Ortodoxie şi etnocraţie (prima ediţie în 1937); în 1997, Ţara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944; în 1998, Dostoievski şi creştinicmul rus şi Spiritualitatea poeziei româneşti.

Nichifor Crainic a îngrijit diferite publicaţii, a ţinut peste 500 de conferinţe în ţară, în spirit „gândirist”, şi în străinătate; a fost citat în dicţionare, enciclopedii, istorii ale literaturii române (Grand Larousse, Dicţionar de literatură română, Istoria literaturii române a lui George Călinescu, a lui Al. Piru etc.). A trecut în lumea fără dor la 20 august 1972.

Părintele Dumitru Stăniloae îl descrie pe Nichifor Crainic cu următoarele cuvinte: „Nichifor Crainic este cel dintâi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt şi ocolit al specialiştilor, prezentând-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelectuale… Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu câteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvârşind “o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox” („Gândirea”, an XIX, nr. 4, apr. 1940).


Conf.univ.dr. Carmen-Maria Bolocan